CURENT LITERAR (< fr. courant littéraire) Concept cu implicații istorice și stilistice, devenit o categorie istorico-literară, care se referă la un grup mai numeros de scriitori, solidar uniți si însuflețiți de aceleași principii estetice și ideologice și de similitudini stilistice, într-o anumită perioadă din evoluția literaturilor naționale sau a literaturii universale. În structura ideologică-estetică a unui curent sînt prezente trăsăturile lui caracteristice: stil, program, teme etc. Formulele și sensibilitatea artistică a unui curent anticipează perioada sa de maturizare, anticipare concretizată uneori și prin formule cu prefixul pre (preromantism), iar după stingerea istorică a curentului ele persistă, dînd naștere la formule cu prefixul neo (neoclasicism). Omogenitatea ideologico-stilistică a curentului acoperă întreaga arie a literaturii din etapa respectivă, de la tematică, pînă la preferința pentru un anumit gen și chiar specie literară. Apariția unui curent presupune, ca o condiție necesară, existența unei noi conștiințe estetice dezvoltate, care este orientată, de obicei, polemic, împotriva concepției anterioare (romantismul s-a afirmat ca opoziție la rigorile clasicismului, iar parnasianismul, ca o reacție față de romantism). Teoretizarea noului crez artistic se află formulată în manifeste-program (v. manifest) sau articole-program din revistele noului curent (prefața la drama Cromwell de V. Hugo; manifestul simbolismului de J. Moreas etc.) Deși apariția unui curent literar necesită o concepție estetică dezvoltată, maturizată, care polarizează scriitorii, totuși nu se poate afirma că scriitorul este un produs al curentului, ecoul ideologic fidel al acestuia, dar nici nu se poate concepe că scriitorul, oricît de proeminentă personalitate ar fi, ar avea meritul de întemeietor exclusiv al vreunui curent literar. Dealtfel, în practica literară creatoare, mulți scriitori încep în cadrul unui curent literar și se afirmă în cel următor, unde ating apogeul creației. Alți scriitori, deși încadrați într-un anume curent, oscilează și spre alte formule estetice existente în vremea lor. De aici, dificultățile pe care le întîmpină cercetarea literară pentru determinarea limitelor în timp și încadrarea scriitorilor în diverse curente. Esteticienii moderni au ajuns însă la o altă înțelegere a fenomenului, considerînd curentul literar sau artistic ca o structură tipologică, ca tip estetic permanent (T. Vianu), deci privat de dimensiunea istorică. „Nu există în realitate un fenomen artistic pur, clasic ori romantic. Racine e și clasic și romantic. Clasicismul elin e și clasic și romantic. Romantismul modern e și romantic, e și clasic. Clasicism-romantism sînt două tipuri ideale inexistente practic în stare genuină, reperabil numai la analiza în retortă.” (G. Călinescu, Principii de estetică). O dificultate întîmpinată în definirea și analiza conceptului general estetic curent este aceea a determinării unei realități artistice diverse, lipsa unei concordanțe cronologice, diferențieri de limbaj artistic etc., interferențele ce se produc între curente. Însăși situația istorică a curentelor, încadrarea lor în limitele istorice fixe, se dovedește a fi și ea o dificultate. Mult mai apropiată de adevăr, după Adrian Maniu (Dicționar de idei literare), este și înțelegerea curentului literar ca o unitate de convingere ideologică. Între curent literar și mișcare literară, termeni socotiți uneori sinonimi, există totuși o deosebire, termenul curent implicînd „grupări scriitoricești de mare anvergură istorică și estetică, iar cel de mișcare, mai vag, e aplicabil la orice grupare, indiferent de amploare” (Silvian Iosifescu, Construcție și Literatură). În evoluția istorică a literaturii au apărut o diversitate întreagă de asemenea curente: clasicismul, romantismul, parnasianismul, simbolismul, ermetismul, realismul, naturalismul, dadaismul ș.a. * Manifestări ale unor curente literare se întîlnesc și în literatura noastră: semănătorismul, poporanismul, gîndirismul, manifestări proprii culturii române.